Una dintre cele mai bune performante internationale ale vreunui atlet clujean de-a lungul timpului a fost medalia de bronz cucerita de saritorul in lungime Vasile Sarucan. Evenimentul s-a produs in anul 1971 la Campionatul European de sala de la Sofia. Poate pentru ca acest sportiv inzestrat a reprezentat prea putin Universitatea, marea majoritate a carierei petrecindu-si-o la CSM Cluj, atentia de care s-au bucurat rezultatele sale nu a fost una pe masura. Cine il cunoaste pe Vasile Sarucan, stie insa multe despre nobletea sufleteasca a acestui om modest, demn, care isi vede in continuare de treaba sa. Iar treaba sa este aceea de antrenor de atletism la (culmea !!), Universitatea Cluj, postura din care a trait destule satisfactii (unele legate chiar de performantele fiului sau), dar si momente grele (cele mai multe cauzate de lipsa de fonduri ). Cine nu il cunoaste pe Vasile Sarucan il poate vedea zilnic, calare pe bicicleta sa, strabatind agale, pedalind egal, pe drumul catre parcul Babes. Traseul sau trece pe strada Pavlov, apoi pe linga stadionul municipal, pe Aleea Tineretului (Splaiul Independentei de azi ), o mica escala la Sala Sporturilor Horia Demian (ca sa dea binete cunoscutilor), apoi ajunge la sala de atletism. Asa l-am intilnit si eu pe Vasile Sarucan, aproape ca imi puteam fixa ceasul functie de aceste repere, care au puterea unui adevarat ritual pentru el. Calm, niciodata precipitat, poate fi vazut cronometrind timpii elevilor sai, dind sfaturi pe care sportivii le asculta cu mare atentie. In pauze sporovaieste cu colegii sai, iar glumele curg suvoi. Exista un farmec aparte la aceste sedinte de antrenament, iar starea general buna, de prietenie si aparenta relaxare este cea care da culoare unei munci titanice, monotone prin indirjirea ei. Invitatul nostru este cu siguranta nascut pentru aceasta meserie, in care reuseste sa imbine experienta cu noutatile din lumea atletismului. Nu de putine ori l-am vazut consultindu-se cu colegii sai pe marginea unor metode de abordare a unor exercitii specifice. I-am vazut in jurul lui pe Vasile Bogdan (prezent si el la Supercampionii) si pe Raduly (care a promis ca va onora si el prin prezenta rubrica noastra). Impreuna cu alti antrenori, acest nucleu de mari personalitati ale atletismului clujean, este capabil sa redreseze corabiaatletismului clujean, cu conditia ca si ochii si pungile (nu de sub ochi desigur) oamenilor potenti financiar sa se indrepte spre acest sport. In toate ramurile exista probleme, dar sa afli ca fiecare tinar evolueaza in echipamentul cumparat din banii proprii, sa afli ca in preziua campionatului national Cristina Domide (vice-campioana nationala in probele de garduri) plingea pentru ca nu avea cuie pentru ghete, este stupefiant. Atletii nu sint niste oameni pretentiosi, ei lucreaza cu o mare placere, care le-a fost insuflata si de catre pleiada de antrenori exceptionali ai Clujului, dar de aici pina la a duce lucrurile la extrem, parca este totusi prea mult. Nu se poate ca intr-un anonimat demn de o cauza mai buna, acesti tineri sa munceasca pe rupte, sa obtina medalii la concursuri nationale si internationale si sa nu fie bagati in seama aproape deloc. In aceste conditii vitrege, atletii de la U au cucerit in acest an 8 medalii la campionatele nationale de iarna ( 1 aur, 3 argint si 4 bronz ). Ar fi un mare pacat sa se risipeasca aceste talente, sa ia drumul altor centre din tara, sau sa renunte efectiv la sport. Ar fi un mare pacat sa se neglijeze devotamentul unor antrenori atit de valorosi precum cei pe care ii are la ora actuala Clujul, sa se instituie o stare generala de deruta, foarte paguboasa pentru destinele acestui sport care a adus glorie si respect Cetatii.

Iertata sa-mi fie aceasta divagatie de la subiectul principal al materialului de fata, dar cred ca este si datoria noastra, a presei, sa avem mai multa aplecare catre munca acestor oameni (sportivi si antrenori deopotriva), care risca sa se desfasoare intr-un complet anonimat.

Va invit sa lecturati destainuirile unui mare campion, iar pentru inceput dati-mi voie sa va prezint cartea sa de vizita.

Data nasterii: 23.08.1945, Cluj

Zodia : fecioara

Studii: Liceul Brassai Samuel, Cluj

: Facultatea de Educatie Fizica si Sport Oradea ( promotia 1978)

. Facultatea de Educatie Fizica si Sport Cluj ( promotia 1997)

Activitate sportiva :

Multiplu campion national de juniori in probele de alergari scurte si lungime

Primul titlu de campion national (seniori) la lungime, in 1966, cu 7,74 m

Campion national in proba de 4x100 m liber in 1968

Multiplu campion si recordman national in proba de lungime, in perioada 1967-1978

Participant la Campionatul European in aer liber, Budapesta, 1966

Finalist al probei de lungime la Campiontul European in aer liber de la Atena, 1968 si la Campionatul European in aer liber de la Helsinki, 1970

Campion Mondial la Festivalul Tineretului, Sofia, 1966, la lungime

Locul 7 in proba de lungime la Campionatul European de sala de la Belgrad, 1967, cu 7,47 m

Locul 4 in proba de lungime la Campionatul European de sala de la Viena, 1969, cu o saritura de 7,69 m

Locul 3 si medalie de bronz pentru Romania in proba de lungime la Campionatul European de sala de la Sofia, in 1971, cu un rezultat de 7,88 m

5 titluri de campion balcanic la saritura in lungime, in perioada 1966-1973

participant la peste 70 de concursuri internationale de atletism

component de baza al lotului de atletism al Romaniei, timp de 10 ani

visul sau neimplinit : Olimpiada, pentru care nu a fost selectionat niciodata, desi isi indeplinise de fiecare data norma. Mai mult, in 1972, la un concurs desfasurat la Bucuresti, sarea 7,92 m, cu care in aceeasi zi, la Munchen, se cucerea medalia de bronz

Antrenor la Universitatea Cluj din 1978 pina in prezent, unde a cunoscut satisfactii deosebite prin sportivii:

Gelu Luchianov-autor al unei sarituri de 8,04 m in proba de lungime in anul 1996

Laszlo Sarucan (fiul sau), care a cucerit 20 de titluri nationale la 110 garduri, 200 m plat precum si un loc 5 la Campionatul Mondial de Juniori de la Seul in proba de garduri

Cezar Busuioc, campion national la inaltime, cu 2,15 m

Florin Grecu, campion national la decatlon in 1995-1996

Simona Rosca, vice-campioana nationala la 100 m in 2000-2001

Cristina Domide, campioana nationala in probele de garduri

Antrenor de pregatire fizica al echipei de volei masculin a Universitatii Cluj, din 2002

Maestru al sportului, din 1966

V.S. : Inca din copilarie aveam aptitudini deosebite pentru aceasta disciplina. Eram plin de energie, iar in practicarea atletismului am gasit un mijloc excelent pentru a mi-o canaliza. Puteam sa alerg la nesfirsit, fara ca sa acuz oboseala. Imi facea realmente placere sa imi petrec majoritatea timpului liber facind miscare in aer liber, dar la un cadru organizat am ajuns mult mai tirziu, prin 1959.

Medalia de bronz cucerita de catre Vasile Sarucan in proba de lungime in 1971 la Campionatul European de la Sofia, ramine una dintre cele mai bune performante ale atletismului clujean. Posesor al unor calitati fizice deosebite, Vasile Sarucan s-a impus in perioada anilor 70 drept unul dintre cei mai reputati specialisti ai acestei probe, dominind categoric intrecerile interne. Campion mondial la Festivalul Tineretului in 1966, participant la 6 campionate europene, de 5 ori medaliat cu aur la Campionatele Balcanice, el s-a consacrat dupa incheierea activitatii sportive muncii de antrenor la clubul Universitatea Cluj. Din aceasta ultima ipostaza a trait mari satisfactii, elevii sai (printre care s-a numarat si fiul sau), reusind an de an rezultate notabile. Gelu Luchianov, Cezar Busuioc, Florin Grecu, Simona Rosca, Cristina Domide si desigur Laszlo Sarucan sint doar citeva dintre numele atletior care si-au cizelat aptitudunile sub atenta observatie a maestrului sportului Vasile Sarucan. Casatorit cu fosta atleta Emilia Bozero (fosta campioana nationala, protagonista a probelor de 100 m, 400 m si cros), el a avut ocazia fericita de a-l avea printre elevi pe fiul sau Laszlo, un atlet care a facut furori in anii 90 prin performantele sale. Retras prematur din activitatea competitionala, Sarucan Laszlo a lasat in urma regretul iubitorilor de atletism din Cluj, dar si o serie impresionanta de 20 de titluri nationale si un valoros loc 5 la Campionatul Mondial de juniori de la Seul in proba de garduri. Intr-un clasament al celor mai bune performante obtinute de atletii Universitatii Cluj din toate timpurile, Sarucan Laszlo ocupa pozitii onorante. Voi enumera citeva dintre ele: locul 9 la 100 m plat, cu un rezultat de 11,00 realizat in iunie 1995. (interesant este ca locul 10 in acest clasament este ocupat chiar de catre tatal sau si protagonistul acestui material, Vasile Sarucan, cu 11, 02, in iunie 1981), locul 9 la 200 m plat cu 21,7 in iunie 1996 dar mai ales acel loc 2 la 110 m garduri cu 13,87 obtinut in mai 1996 la Viena.

Rememorind citeva date ale biografiei invitatului nostru, ajunsesem in numarul anterior la anul 1959, in care, exilat fiind la o scoala profesionala din Cimpia Turzii dintr-o eroare a functionarilor scolari, clujeanul get-beget Vasile Sarucan a gasit singurul mod de a-si petrece timpul liber in practicarea atletismului. Elev la internat, tinarul de 14 ani a fost remarcat de catre profesorii de sport si recomandat pentru grupele de performanta.

V.S. : Nici nu vreau sa imi aduc aminte.Am suferit cumplit la gindul ca nu sint acasa si daca nu as fi putut practica atletismul, cred ca mi-as fi luat cimpii. Asa insa, lucrurile au devenit suportabile, pentru ca dupa incheierea orelor de curs ma refugiam in alergarile si sariturile mele si uitam de toate necazurile. Doi ani au trecut greu, dar apoi am fost legitimat la CSM Cluj, unde din 1961 pina in 1965 m-am simtit excelent. Mi-am terminat liceul la Brassai, iar intre 1965 si 1966 am concurat pentru Dinamo Bucuresti.

V.S.: Asa a fost. In 1966 am devenit campion si recordman national la saritura in lungime, cu 7,74 m, un titlu care inseamna foarte mult pentru mine, pentru ca el mi-a deschis calea afirmarii si astfel am atras atentia asupra muncii mele. Imediat am fost selectionat in lotul national si astfel am putut participa la primul meu campionat european, la Budapesta. A fost prima luare de contact cu lumea mare a atletismului si poate tocmai de aceea am avut niste emotii teribile. Nu m-am concentrat indeajuns, astfel ca acea participare o putem nota doar la capitolul experienta de concurs. Noroc cu Festivalul Mondial al Tineretului de la Sofia din acelasi an, unde am cistigat finala, fapt care mi-a dat multa incredere pentru viitor. Tot in 1966 m-am intors la CSM Cluj, unde am ramas de altfel pina in 1974.

A urmat apoi un pas inainte, concretizat prin clasarea mea pe locul 7 in finala Campionatului European de la Belgrad din 1967, unde am sarit doar 7,47 m, rezultat inferior celor anterioare, dar care mi-a permis totusi sa ma simt in elita saritorilor in lungime.

In 1968, la Atena, am pornit cu mari sperante. M-am calificat in finala, dar acolo am avut o saritura depasita la 7, 89, astfel incit a trebuit sa ma consolez cu locul 12.

V.S. : Se prea poate. Este o adevarata istorie cu aceste sarituri.Fara falsa modestie pot sa spun ca aveam o viteza foarte buna in elan, un zbor corect si o aterizare perfecta. In schimb, riscam la maximum si nu de putine ori calcam pragul. Pot spune ca aveam la un moment dat un adevarat renume la acest capitol, fiind in stare sa depasesc 6 sarituri din 6. Ar putea exista si o alta explicatie inafara incapatinarii mele. Aceasta ar fi aceea ca ma simteam in largul meu doar in prezenta a doi antrenori: Kiss Gyorgy de la CSM Cluj si Ioan Vintila de la Dinamo (ultimul fiind si antrenorul meu de la lot). Pentru ca Ioan Vintila nu prea era agreat pentru deplasarile in stainatate, ma preluau alti tehnicieni, cu care nu eram in consonanta. Acestia nu ma stiau dirija si povatui eficient de pe margine, astfel ca de cele mai multe ori reuseam sa depasesc sariturile. Singura data cind Vintila m-a insotit a fost la Campionatul European de la Sofia in 1971, cind am cucerit de altfel medalia de bronz.

V.S. : Cu toate acestea nu pot spune ca eram inca destul de copt. Am obtinut locul 4, cu o saritura de 7,69 m, dar cu mai multa atentie as fi putut ajunge pe podium. Mai grav a fost la Helsinki, in 1970, cind realmente as fi putut ajunge campion european. In calificari am sarit 7,92 m (obsesiv acest rezultat peste care nu am putut trece niciodata) chiar din prima incercare. Noaptea nu am putut inchide ochii, la gindul ca a doua zi in finala, imi voi spulbera toti adversarii. Intuiti probabil ce s-a intimplat : am realizat performanta de a depasi toate cele trei sarituri din concurs si imi venea sa ma las de atletism.

V.S.: Simteam inca din tara ca voi reusi un concurs mare. Faptul ca antrenorul meu Ioan Vintila ma insotea, a fost de natura sa imi confere o incredere sporita in fortele mele.Concursul in sine a fost unul palpitant, in care schimbul de locuri in clasament se facea saritura de saritura, pina aproape de final. Eu am condus in majoritatea timpului, dar la sfirsit m-au ras Baungartner (Germania) si Ovanesian (URSS). Desi nu mi-am mentinut clasicul 7,92 m, cu 7,88 m am venit pe locul trei, care mi-a asigurat medalia de bronz. La vremea aceea am suferit ca nu am reusit mai mult, dar anii au trecut iar acum, la 56 de ani, cind vad numele meu pe internet printre cele ale unor mari campioni, consider ca nu m-am facut de rusine. Luind in considerare si faptul ca am fost mereu respins din lotul pentru Olimpiade desi imi indeplinisem intotdeauna baremul, pot spune ca in pofida tuturor barierelor, rezultatul meu ramine consemnat in analele atletismului international ca o dovada a potentialului si valorii mele de atunci.

Usor decumpanit de neselectionarea mea pentru Olimpiada de la Munchen 1972, gindul de retragere ma batea din nou. Imi amintesc faptul ca in aceeasi zi cu finala olimpica, saream la Bucuresti clasicul meu 7,92, cu care la Munchen altcineva obtinea medalia de bronz. A fost un lucru deosebit de frustrant, de care nu imi aduc aminte deloc cu placere.

A fost momentul in care am simtit ca trebuie sa fac o cotitura in viata mea, asa ca am hotarit sa dau la facultate, iar in 1974 am devenit student la IEFS, la Oradea. Acolo am cucerit 6 titluri de campion national universitar, la 60 m, 100 m, stafeta si lungime. Sotia mea nu m-a putut insoti, fiind retinuta de problemele de serviciu la Cluj, asa ca am plecat la Oradea cu inima strinsa. Din cauza responabilitatilor ei a trebuit sa-l iau cu mine si pe fiul meu, care avea numai 2 ani. Va dati seama ce interesant era sa-l car cu mine peste tot: la masa, la concursuri, la scoala uneori. Aceea a fost ucenicia lui de viitor atlet, iar acum ma felicit ca am ales sa merg la Oradea insotit de el.

VA URMA

Sintem in fata ultimei parti a interviului cu Vasile Sarucan, fost atlet de frunte al Clujului in anii 70, astazi un reputat tehnician al clubului Universitatea. In anul 1971, la Campionatul European de la Sofia, Vasile Sarucan a cucerit medalia de bronz a probei de saritura in lungime, cu 7,88 m, cu 4 centimetri mai putin de cel mai bun rezultat al carierei sale, 7,92 m. Aceasta performanta ramine consemnata in analele atletismului european si constituie una dintre cele mai bune reusite ale unui atlet clujean din toate timpurile. Protagonistul acestui material este un tip modest, dar orgolios, care a recunoscut pina la urma ca astepta de mult timp aceasta recunoastere a unor merite pe care personal le consider incontestabile. Pentru ca am analizat in primele doua episoade atit debutul cit si momentul de virf al carierei sale, ne vom referi astazi la perioada de dupa Olimpiada de la Munchen 1972, la care nu a fost selectionat desi isi indeplinise baremul. In tot raul a fost si un bine, pentru ca, insotit de fiul, avea sa plece la Oradea, alegind Institutul de Educatie Fizica pentru a-si desavirsi studiile. Pentru ca sotia sa a fost retinuta la Cluj de anumite obligatii de serviciu, Vasile Sarucan a facut scoala in cel mai original mod cu putinta, pentru ca isi cara fiul peste tot, la masa, antrenament si uneori chiar la cursuri. Ucenicia viitorului atlet da clasa care avea sa devina fiul sau Laszlo, a avut loc in acei ani, la Oradea. Micutul de pe atunci, in virsta de 2-3 ani, isi facea de lucru pe linga pista de atletism, alergind in legea lui, imitind miscarile celor mari, incercind chiar sa sara peste garduri.(n.r.:ne referim la probele de alergari peste garduri ). Nu se poate spune ca le-a fost usor celor doi, dar impreuna au rezistat bine in fata greutatilor de tot felul. Mai tirziu, Vasile Sarucan si-a inscris fiul in probele de cros si pentatlon, asta pe cind Laszlo avea 10-11 ani. Cind a ajuns junior 3, l-a indrumat spre probele de garduri, unde acesta avea sa devina unul dintre cei mai valorosi specialisti, ajungind chiar pe un loc 5 la Campionatul Mondial de juniori de la Seul.Acum citiva ani Laszlo Sarucan a renuntat la atletism, prematur am spune noi, avind in vedere ca acum are doar 26 de ani. Soarta a facut ca cei doi sa lucreze impreuna la echipa de volei baieti a Universitatii Cluj, odata cu venirea lor acest team crescind la capitolul pregatire fizica. Munca lor a fost rasplatita de faptul ca voleibalistii nostri au evitat spectaculos retrogradarea, astfel ca aceasta colaborare va putea continua in bune conditiuni si in sezonul viitor.

V.S. : Chiar daca nu intr-o ordine anume, pot aminti de Serban Ciochina, specialist al probei de triplu salt, un abonat al podiumurilor europene, de Carol Corbu, un alt titan al triplusaltului romanesc si de Gheorghe Megelea, singurul medaliat, la masculin, de la Olimpiada din 1976, Montreal. Ar fi apoi Ilie Floroiu, care domina probele de alergari lungi, 5000 si 10000 m sau discobolul Iosif Naghi, cu acestia si cu multi altii intilnindu-ma frecvent in tara si stainatate.Dintre atlete, le pot aminti pe Ileana Sillai, clujeanca si ea, vice-campioana olimpica in Mexic 1968 in proba de 800 m. ( n.r.: cursa Ilenei Sillai a fost una de un dramatism aparte, dupa circa 760 de metri ea fiind a patra, ca pe ultimii 40 de metri sa declanseze un sprint devastator care i-a adus medalia de argint), Argentina Menis, una dintre celebrele discobole ale Romaniei, vice-campioana olimpica la Munchen in 1972, Viorica Viscopoleanu, campioana olimpica la lungime in Mexic 1968. Pentru ca este proba mea, am sa fac o paranteza si am sa spun ca Vioricai i se spunea doamna metronom, pentru constanta sariturilor ei, iar aurul olimpic l-a cistigat cu o saritura exceptionala, 6,82 m.Titlul masculin a fost adjudecat de extraterestrul Bob Beamon, fenomenalul american de culoare care a sarit 8,90 m, un rezultat incredibil. Pentru ca am adus vorba de acest celebru saritor, va destainui un lucru inedit, acela ca l-am avut adversar, la un concurs la Atena, in 1969. Pina inainte de ultima saritura, vreau sa va spun ca eram pe primul loc, cu 7,89 m, in fata a 70000 de spectatori. Din pacate nu am reusit sa-l inving, pentru ca si-a luat rolul in serios si a cistigat cupa pusa in joc, dar a fost deosebit de onorant pentru mine sa ii stau in dreapta pe podium, sa-i string mina si sa fiu felicitat de un asa mare atlet. Revenind la colegele mele de lot nu pot sa o uit pe Lia Manoliu, campioana olimpica in 1968 si medaliata cu bronz la Olimpiadele din 1960 si 1964 in proba de disc, Mihaela Penes, campioana olimpica in 1964 si vice-campioana olimpica in 1968, la sulita si bineinteles Iolanda Balas, campioana olimpica in 1960 si 1964, europeana in 1958 si 1962, universitara in 1957, 1959 si 1961, de 14 ori recormana mondiala in proba de saritura in inaltime.

V.S. : La CSM i-am avut colegi pe Ioan Manastureanu, actualul presedinte al acestui club, un valoros alergator de 800 m, Ioan Capraru ( 3000 m obstacole ), Gheorghe Andrei, actualmente director la CSS de atletism,( 5000 si 10000 m) si Szekely Tibor ( 3000 si 5000 m ).

In Romania, adversarii mei cei mai redutabili au fost Mihai Zaharia de la Rapid, Valentin Jurca de la Steaua, Valentin Samungi de la Steaua si Mihai Calnicov, al carui record am reusit sa il bat.

V.S. : In primul rind as vrea sa va spun ca primul episod, acela in care ati incercat sa atrageti atentia asupra starii materiale jalnice care exista in atletismul clujean mi-a facut o impresie deosebita. Nu ma asteptam ca lucrurile sa ia o turnura spectaculoasa si sa zbirniie telefoanele la club pentru a ni se oferi vreun sprijin in plus, dar apreciez buna dumneavoastra intentie. Repet, atletii in general nu sint niste persoane pretentioase, se multumesc cu mult mai putin decit un fotbalist de exemplu. Ramine o enigma pentru mine cum de nu exista aplecare pentru a ajuta atletismul clujean si atrag atentia cu deplina responsabilitate asupra riscului ca acest sport sa sucombe cit de curind.

As vrea apoi sa ii felicit pe toti tinerii care aleg atletismul, pe care eu il consider indispensabil pentru pregatirea oricarui sportiv. Cei care se consacra trup si suflet, care trec peste barierele constituite de lipsa de fonduri sint niste adevarati eroi. Viitorul lor insa este nesigur, de aceea nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca aleg calea Bucurestiului sau a strainatatii pentru a beneficia acolo de conditii bune de pregatire si o remunerare proportionala cu efortul pe care il depun.

Noi, antrenorii, am invatat sa nu ne mai plingem si vorbind putin in numele colegilor mei, pot sa va spun ca ne vom duce crucea pina la capat, pentru ca iubim prea mult acest sport minunat.

Aceasta a fost intilnirea cu maestrul sportului Vasile Sarucan, medaliat cu bronz in proba de lungime la Campionatul European de la Sofia, in 1971.

Supercampionii va asteapta saptamina viitoare, miercuri 24 aprilie, cind invitatul nostru va fi Sergiu Suciu, campion national la tenis de masa, personaj polivalent, unul dintre oamenii de succes ai Clujului. Cite sacrificii, cite riscuri, cita munca s-au derulat pina sa ajunga la acest statut, veti putea afla numai citind Adevarul de Cluj si Supercampionii. Nu ratati intilnirea noastra saptaminala.

Gustul spectatorilor romani pentru judo nu se poate spune ca este foarte dezvoltat.Nici nu se fac eforturi pentru a fi cultivat, iar popularizarea acestui sport se reduce in presa la citeva insiruiri de rezultate, cel mai adesea seci. Informatiile sint putine, si deseori contradictorii, avind darul, cel mai adesea de a deruta. Fara a avea pretentia de a lamuri pe deplin cititorii, Adevarul de Cluj insereaza incepind din acest numar, in cadrul serialului Supercampionii , povestea unei medaliate olimpice, Simona Richter. Acest demers se inscrie pe linia pe care acest serial si-a propus-o, anume de a aduce, nediscriminatoriu, in fata cititorilor, reprezentantii cei mai de seama ai sportului din orasul nostru. Veti citi despre o munca asidua, concentrare, ambitie, dorinta de victorie, dar si despre sacrificii, durere si destula frustrare.

Faptul ca o anume inertie in modul de a aborda problema judoului clujean a fost depasita, este demonstrat si de aplecarea pe care Directia Judeteana de Tineret si Sport o are pentru crearea unui cadru propice unei bune desfasurari pentru activitatile specifice acestei discipline. S-a dat in functiune o sala de judo moderna, iar conditiile sportivilor s-au imbunatatit simtitor.Alaturi de clubul C.S.M, care merita laudele tuturor pentru modul in care se implica, o serie intreaga de alti iubitori ai judoului si-au dat mina pentru ca azi sa putem vorbi despre o adevarata scoala in Cluj-Napoca. Sa nu uitam ca exista aici un numar de oameni devotati meseriei de antrenor ( Florin Bercean, Matei Petru, Inclenzan Geanina si nu ultimul rind conferentiarul universitar Voda Stefan, sub indrumarea carora acest sport a ajuns sa ne reprezinte urbea la cele mai inalte niveluri competitionale, in tara si in strainatate. Toate aceste eforturi vin sa rasplateasca o serie de rezultate foarte bune obtinute in ultimii ani, in special datorita muncii unui colectiv bine sudat, condus de antrenorul Florin Bercean, virfurile numindu-se Laura Moise, Ioana Dinea si Simona Richter.Ultima dintre acestea a reusit anul trecut, la Olimpiada Sydney 2000, o medalie de bronz foarte pretioasa, facindu-ne pe noi, cei din fata televizoarelor, sa ne simtim mindri ca ii sintem concetateni.

Simona Richter, la vremea cind acest interviu debuta, asta inaintea Campionatelor Mondiale din Germania 2001, tocmai fusese supusa unei operatii in care i s-a extras un surub din clavicula. Acesta ii fusese anterior introdus pentru a-i solidariza osul, pe care il avea fisurat de ceva vreme. Acest surub pacatos o deranja, asa ca medicii au luat hotarirea de a-l elimina, chiar daca aceast lucru se petrecea inainte de termen. V-am spus aceste lucruri pentru a va da seama de riscurile pe care practicarea acestui sport le implica, si pentru a realiza ca aceasta sportiva trebuia sa se recupereze luni in sir in urma unui astfel de accident.Ce mai trebuie sa stiti este ca aceasta recuperare este anevoioasa, si consacrata aproape exclusiv visului sportivei de a reveni in prim-planul competitiilor care vor urma. Veti spune poate, ca ar fi un bun moment de a se gindi la retragere, dar va asigur ca insemna ca nu o cunoasteti pe Simona Richter. Tocmai pentru a o cunoaste mai bine va voi prezenta cartea sa de vizita, una de exceptie

Data nasterii 27.03. 1972, Resita

Zodia berbec

Studii Liceul Teoretic, Resita

Facultatea de Educatie Fizica si Sport, Cluj-Napoca, 2000

Activitate sportiva

Campioana nationala si multipla medaliata la inot, mai ales in proba de 200 m liber ( copii si juniori ), in perioada 1978- 1986, la CSS Resita

Componenta a Centrului Olimpic de Inot

In anul 1987- vice- campioana nationala de judo ( tineret )

In anul 1988-dubla campioana nationala ( tineret ), la categoriile 78 kg si open

In anul 1989-campioana nationala (tineret )

In anul 1990-dubla campiona nationala ( senioare ), la categoriile 78 kg si open si medaliata cu bronz la Campionatele Mondiale de Tineret ( Dijon- Franta )

In anul 1991-campioana nationala ( senioare )

In anul 1992-campioana nationala ( senioare ) si vice-campioana europeana ( Paris-Franta ), la categoria open

In anul 1993- campioana nationala ( senioare )

In anul 1994- campioana nationala ( senioare ) si vice- campioana europeana ( Birmingham- Anglia ), la categoria open

In anul 1995- campioana nationala si bronz la Campionatul European ( Haga- Olanda )

In anul 1996 si 1997 campioana nationala

In anul 1999 dubla campioana nationala , 78 kg si open

In anul 2000 dubla campioana nationala , 78 kg si open

In anul 1999 vice-campioana mondiala universitara ( Palma de Mallorca-Spania )

In anul 2000- bronz la Olimpiada Sydney –Australia, categoria 78 kg

Participanta la Olimpiadele Barcelona 1992 si Atlanta 1996, unde a ocupat locurile 11 respectiv 9

Participanta la zeci de concursuri internationale, cu clasari dintre cele mai bune

A concurat pentru Muncitorul Resita intre 1986 si 1993

Unirea Focsani intre 1993 si 1995

U CSM- Ardaf Cluj, din 1995

a participat la 4 editii de Campionat Mondial de Senioare

din 1988 este neintrerupt convocata la lotul national

Antrenoare de categoria III

Veti fi de acord probabil ca aceasta carte de vizita spune foarte multe despre cariera acestei sportive, dar haideti sa o cunoastem mai bine pe Simona Richter :

S.R. : Vreau sa iti spun ca era sa ma inec de vreo 3 ori pina cind am invatat sa inot. Tocmai de aceea ai mei au hotarit sa urmez un curs, si din prima clipa m-am simtit atrasa de acest sport. De mica eram extrem de riguroasa in tot ceea ce faceam, asa ca pasul spre grupa de performanta l-am facut aproape firesc. Din primii ani sportul a fost pentru mine un mod de viata, nimic nu mi se parea prea greu sau prea mult. Am realizat inca de la inceput ca sportul este sansa mea, adevarata mea vocatie. Am fost cooptata chiar si la lotul olimpic, dar parintii mei nu au fost de acord sa ma consacru in intregime, la o virsta atit de frageda, doar sportului. Pentru ca ma numaram printre premianti, ei au insistat sa nu intrerup ritmul la invatatura, asa ca am fost nevoita, in jurul virstei de 14 ani, sa renunt la inot, desi fusesem chiar si campioana nationala.

Firea mea energica si-a spus cuvintul, si dupa o perioada in care am cochetat cu tenisul de cimp, am ales judo, prin intermediul unei colege, care mergea de mai multa vreme la sala. Mi-a placut enorm inca de la inceput, iar dupa circa 2 saptamini am primit de la antrenori un kimono nou-nout. Am fost teribil de incintata, iar faptul ca am primit neconditionat sprijinul parintilor mei a avut darul sa imi dea o incredere deosebita in fortele mele.

In mintea mea se cuibarise chiar ideea de a face 2 sporturi, judo si inot, pentru ca existau presiuni din partea antrenorilor de la inot pentru ca sa revin in bazin. Mi-am dat seama insa ca era momentul sa iau o decizie, si aceasta a fost in favoarea judoului. Aveam 14 ani si luasem prima hotarire importanta din viata mea, care s-a dovedit ulterior ca a fost una inteleapta.

S.R. : Da, pentru ca, prin anul 1978, antrenorul antrenorului meu a venit in contact cu un specialist coreean in domeniu. In urma acestei intilniri providentiale, judoul a ajuns in Resita, iar cind am aparut eu, am format un trio cu Minodora Nemes si Mariana Leu, doua colege foarte bune, cu care m-am inteles foarte bine. M-am bucurat sa le am alaturi, iar spiritul de competitie pe care impreuna l-am mentinut, a facut ca intre 1988 si 1990 sa devenim cele mai bune din tara.

va urma

SIMONA RICHTER 2

Medalia de bronz cucerita de Simona Richter la Olimpiada Sydney 2000, reprezinta pentru sportul clujean in general si pentru judo in special, o mare realizare. Daca alaturi de ea asezam argintul de la doua editii, cele din 1992 si 1994, bronzul din 1995, toate la Campionate Europene, plus cele 14 titluri nationale, avem in fata zestrea Simonei, una de exceptie.Participanta la trei editii ale Olimpiadelor ( Barcelona 92, Atlanta 96 si Sydney 2000 ), componenta a lotului national inca din 1988, laureata a unor concursuri internationale de mare anvergura, Simona Richter este, veti fi de acord, una dintre cele mai titrate sportive ale Clujului. Reprezentanta a clubului U CSM ARDAF Cluj, ea a adus si acestuia numeroase satisfactii, reusind practic, prin prestatiile sale si ale colegelor sale, sa revigoreze sectia de judo .Nu a fost strain de succesele ultimilor ani nici antrenorul Florin Bercean, care se ocupa de sectia de judo fete din 1988, cel in jurul caruia Laura Moise, Ioana Dinea si protagonista materialului de fata s-au strins pentru a crea ceea ce ei numesc cu mindrie, o adevarata echipa.Cele mai recente izbinzi ale acestui trio , condus de Florin Bercean, au fost : Laura Moise ( 25 de ani ), campioana europeana la 48 de kg la editia Polonia 2000, vice-campioana europeana Franta 2001, Ioana Dinea ( 26 de ani ), doua bronzuri la aceleasi ultime doua competitii, Simona Richter ( 29 de ani ), loc 3 la Olimpiada Sydney 2000, iar impreuna au reusit locul 2 pe echipe la Campionatul European din 2000. Florin Bercean mi-a declarat ca inainte de Atlanta 1996, aceste trei fete au fost aduse in Cluj, iar de atunci lucreaza alaturi de ele cu o placere extraordinara. A avut , inca de la inceput, un feeling , ca impreuna vor reusi. Despre secretele acestei reusite, antrenorul a spus ca fetele isi cunosc foarte bine interesele, de aici decurgind si responsabilitatile pe care si le asuma neconditionat. Munca alaturi de ele devine astfel mereu interesanta, pentru ca impreuna isi propun teluri din ce in ce mai indraznete. Seriozitatea este la acest club de judo la ea acasa, in pofida recentelor probleme de sanatate pe care unele sportive le-au avut de intimpinat. La judo accidentarile pot surveni in orice moment, iar cine le-a vazut pe aceste fete repetind la nesfirsit procedeu dupa procedeu, intelege despre ce vorbim aici.

Povestea Simonei Richter a ajuns la anul 1990, atunci cind, la Resita, alaturi de alte doua colege ale sale, Minodora Nemes si Mariana Leu, devenisera cele mai bune din tara.

S.R.: Asa a fost, eram prietene foarte bune cu Mariana si Minodora, iar la sala lucrurile mergeau bine. Dupa 90 insa, problemele post-revolutionare au atins si Resita, primul soc fiind aparitia somajului, de aici decurgind o serie intreaga de probleme. Acestea s-au repercutat nefericit si asupra fenomenului sportiv, care a fost grav afectat.Toata lumea era dezorientata, factorii decizionali ai Puterii pe linie de sport erau cam derutati, asa ca au aparut probleme. Mai mult, Minodora Nemes a plecat in Grecia, iar Mariana Leu a abandonat activitatea competitionala din cauza unor probleme cu ochii, urmare a numeroaselor cazaturi suferite la antrenamente. M-am vazut dintr-o data singura, fara colegele alaturi de care petrecusem atitea momente frumoase, si m-a cam luat groaza. Au aparut si unele disensiuni intre mine si antrenor, iar eu nu puteam concepe sa lucrez intr-un mediu ostil. Ca un facut, a aparut o oferta tentanta, din partea Unirii Focsani, club care mi-a garantat un loc de munca si o indemnizatie bunicica. Am facut si un mic artificiu , in sensul ca pentru a ma putea transfera fara acordul clubului resitean, am dat si am intrat la Facultatea de Drept din Focsani. Lucrurile nu au stat insa asa cum m-am asteptat, pentru ca salariul promis era la nivel de muncitor necalificat, iar facultatea era o gluma slaba. In plus, eram singura, iar pe mine singuratatea, lipsa prietenilor, ma omoara. Printre realizari pot trece doar absolvirea scolii de antrenor si a celei de soferi amatori. Traiam un sentiment de frustrare, ma simteam tradata, pentru ca in acei trei ani cit am stat la Focsani, eu mi-am facut datoria. Am cistigat titluri nationale, m-am clasat a doua la Campionatul European din Anglia in 1994, iar la antrenamente trageam cu dintii.

S.R. : In 1994 l-am cunoscut pe antrenorul Florin Bercean, chiar la Focsani. Auzisem ca face lucruri extraordinare la Cluj, dar eram destul de nehotarita atunci cind mi-a propus sa vin la clubul de pe Somes. In primul rind mi se parea un ins mult prea tinar, iar mintea mea asocia ideea de bun antrenor unei persoane mai in virsta. Era apoi teama unui nou inceput, intr-un oras unde urma sa fiu din nou singura. Am luat totusi hotarirea in 1995, considerind ca este pentru mine un pas inainte din punct de vedere profesional. Mai cintarise mult in decizia mea si prietenia cu Ioana Dinea, cea care mi-a prezentat in cele mai frumoase culori activitatea de la Cluj. Cum aveam de aparat deja un blazon, pentru ca eram medaliata europeana, am considerat ca am obligatia, mai ales fata de propriile mele performante, sa tind spre ceva superior.

S.R. : Trebuie sa-ti spun ca am gasit ceea ce avusesem in primii ani de judo, la Resita. Este vorba despre prietenie, care pe mine ma stimuleaza in tot ceea ce intreprind. Era apoi climatul de munca, de care se ingrijea Florin Bercean. El a stiut inca de la inceput sa ne motiveze in asa fel incit intre noi trei sa existe mereu o competitie. Daca una dintre noi reusea sa obtina un rezultat notabil, imediat se cuibarea in mintea celorlalte dorinta de a demonstra ca este in stare de mai mult. Cu toate aceste adevarate competitii dintre noi, prietenia noastra nu a fost afectata. Ne incurajam reciproc, ne tineam pumnii strinsi la competitii, iar tactul de care dadea dovada antrenorul nostru in tot ceea ce intreprindea in legatura cu noi, ne facea sa ne simtim in siguranta. Am reusit sa formam, iar mai apoi sa intretinem un climat propice marii performante, si prietenia dintre noi a fost cea care ne-a tinut unite, ne-a facut mai puternice, ne-a dat incredere in propriile forte.

S.R. : Avem in general doua antrenamente pe zi, cu foarte putine momente de respiro. Este o metoda excelenta pentru a te mentine in forma. La judo, cu cit iti este mai greu la antrenament, cu atit iti este mai usor la concurs. Acest fapt noi am reusit sa il constientizam, astfel incit ne dam tot interesul, nu facem rabat de la pregatirea fizica, nu fentam , pentru ca ne-am pacali singure. Este un efort sustinut, la care unii ar depune armele rapid, dar noi ne-am ales acest sport, deci sintem pregatite sa ne asumam si responsabilitatile care decurg in urma acestei alegeri.

S.R.: Intr-adevar, Lebrun este o sportiva cu niste calitati exceptionale, care cunoaste toate secretele, iar a lupta impotriva ei este intotdeauna dificil. Este adevarat ca m-a invins de mai multe ori, la Universiada 1999, la turneul de la Praga in martie 2000, poate si de alte ori. Asta nu inseamna ca este invincibila iar dorinta mea de revansa este cu atit mai mare. La Palma de Mallorca m-am simtit foarte bine, si trebuie sa spun ca in atitia ani de competitii am ajuns sa lupt impotriva mai multor judoka puternice, acest fapt intarindu-ma. Am cistigat o bogata experienta in intilnirile impotriva sportivelor precum Eva Granicz ( Ungaria ), Marta Kolodziejczyk ( Polonia ), Raquel Barrientos, Esther San Miguel (ambele Spania ). Brenda van der Meulen, Karin Kienhuis, Angelique Seriese ( toate Olanda ), Donatta Burgatta ( Italia ),Ai Rong Zhou, Lin Tang (ambele China ), Chloe Cowen ( Marea Britanie ), Heidi Rakels ( Belgia ), Emanuela Pierantozzi ( Brazilia ), Dyadenys Luna ( Cuba ), Amy Tong ( SUA ) iar acest lucru a contat foarte mult.Rep : Simona, asteptam episodul 3, ultimul, in care o sa aflam amanunte de la Olimpiada Sydney 2000, dar si despre planurile tale de viitor.

• va urma –

Ovidiu Blag

Tunde Enyedi

Dupa Claudiu Rusu ( polo ) si Radu Negulescu ( tenis de masa ), primul cetatean suedez cel de al doilea cetatean german, rubrica Supercampionii va prilejuieste incepind din acest numar o intilnire pe care o asteptati poate de multa vreme. Este vorba despre cea cu Tunde Enyedi, fosta baschetbalista de calibru a Universitatii Cluj si a nationalei Romaniei, stabilita din anul 1991 in Grecia, unde joaca pentru Thriamvos Atena, in prima liga.

Este de datoria mea sa spun ca am fost din nou ajutat, de data aceasta de catre cumnata sportivei, doamna Enyedi Bak Csilla, care a realizat legatura , adica lucrul cel mai important. De aici incolo totul a mers perfect, in sensul ca receptivitatea si larga disponibilitate pentru dialog de care a dat dovada Tunde, mi-a usurat simtitor munca. Promptitudinea cu care imi raspundea la intrebari m-a uimit la inceput, dar apoi m-am lamurit de faptul ca dorul de casa, de cei dragi, de iubitorii sportului din Cluj, au fost factorii esentiali datorita carora totul a fost relativ simplu. Mai vreau sa remarc eleganta, sensibilitatea si farmecul frazelor pe care le-a construit, si tocmai de aceea voi reda cit mai fidel acest dialog. Sint amanunte asupra carora am vrut sa atrag atentia, pentru ca poezia pluteste in aer in tot ceea ce spune Tunde, iar acest lucru, pentru cei care ii cunosc indirjirea cu care lupta in teren, poate parea un paradox. Este probabil una dintre metamorfozele pe care le-a trait, un semn al maturitatii si al desavirsirii personalitatii ei.

CARTE DE VIZITA :

Data nasterii : 22.12. 1968Zodia :capricornStudii : Liceul Brassai Samuel, Cluj, promotia 1986

: Facultatea de Informatica, Cluj, intrerupta in anul 2

: Absolventa a unui curs de programator, in GreciaActivitate sportiva :

: 6 titluri de campioana nationala de junioare, cu CSS Cluj, intre 1981-1987, antrenor Horea Pop ( finale desfasurate la Tirgu-Mures, Focsani, Arad, Constanta, Oradea si Timisoara )

: vice-campioana nationala de junioare, in 1982 ( la Constanta, intr-o finala pierduta la numai doua puncte diferenta in fata Vointei Brasov

: 7 titluri de campioana nationala la senioare, cu Universitatea Cluj, cucerite consecutiv, in perioada 1983-1989

: participanta cu Universitatea Cluj la campaniile europene din cadrul Cupei Liliana Ronchetti si Cupei Campionilor Europeni

: autoarea ultimului cos al intalnirii istorice cistigate de U in 1986 in fata echipei italiene Primigi Vicenza, dupa o recuperare a Gabrielei Kiss-Badiu

: 2 titluri de campioana a Greciei, cucerite cu echipa Sporting Atena

: cistigatoare a Cupei Greciei in trei editii ( doua trofee cu Sporting Atena, unul cu Thriamvos Atena )

: participanta la turneul final al Cupei Campionilor Europeni la Bari, in 1992, cu Sporting Atena

: participanta la faza a doua a Cupei Liliana Ronchetti ( 32 de echipe ), cu Sporting Atena

: invitata in ultimii doi ani la ALL STAR GAME , in Grecia

: componenta a lotului national de junioare , cu care a participat la doua turnee finale ale Campionatului European ( 1984 la Tuzla in Yugoslavia si 1985 la Perugia, in Italia )

: componenta a lotului national de senioare, intre 1987 si 1995, cu care a participat la 2 turnee finale ale Campionatului European, Cadiz ( Spania, 1987 si Brno ( Cehia, 1995 )

: participanta la Universiada din 1991, Sheffield ( Anglia )

: prezenta in lotul national la campaniile de calificare la turneul de calificare pentru Campionatul European din 1988, in Polonia

: medaliata cu bronz la editia din 1994 a Jocurilor Tarilor Francofone desfasurate la Paris

: rasplatita de nenumarate ori cu titlurile de cea mai tehnica jucatoare , cea mai buna aparatoare si cea mai buna aruncatoare de 3 puncte la cele mai importante competitii din tara si strainatate. Antrenorul Nicolae Martin a poreclit-o piticul de 3 puncte

: a jucat pentru Universitatea Cluj intre 1983 si 1991

: componenta a echipei Sporting Atena, intre 1991 si 1994

: componenta a echipei Akademia Iliupolis 1994-1995 ( un club neserios , cu care a avut probleme, dovada si recenta desfacere a contractelor jucatoarelor Laura Nitulescu si Anca Nitulescu fara ca acestea sa fie anuntate in vreun fel )

: componenta e echipei Faros Keratsiniu Pireu 1995-1996

: componenta a echipei Thriamvos Atena din 1996 pina in prezent. Aici le-a avut colege pe Aurora Dragos intre 1998-1999 si pe Laura Nitulescu in sezonul 2000-2001

: a disputat peste 800 de meciuri in campionatul Romaniei

: selectionata in lotul national al Romaniei

: a disputat circa 500 de meciuru in campionatul elen, punind la socoteala si campaniile europene

: a lucrat, la Universitatea Cluj, cu cei mai mari antrenori pe care acest club de baschet i-a avut vreodata, regretatul Nicolae Martin si Horea Pop

Rep : Este un obicei la Supercampionii ca prima intrebare sa se refere la primii pasi pe care invitatul nostru i-a facut in sport. Ca sa respectam tipicul, am sa te intreb si pe tine, Tunde, acelasi lucru.

T.E. : Noi sintem 3 frati, si toti am facut sport. Se pare ca mama, care a jucat handbal, a fost cea care ne-a transmis acest microb . Fratele meu a jucat fotbal pina la 20 de ani, apoi s-a stabilit in Ungaria, s-a casatorit si a abandonat incet-incet aceasa activitate. De la 9 ani am inceput baschetul impreuna cu sora mea, la CSS Cluj, si faptul ca ne antrenam impreuna ramine una dintre cele mai frumoase amintiri ale noastre.Din acel moment sint legata de aceasta minge portocalie si se pare ca mi-a intrat in singe sunetul batailor ei si fisiitul plasei atunci cind ea intra in cos. Nu pot asemui ceva pe lumea asta cu sentimentul pe care il traiesc atunci cind o sala intrega scandeaza numele echipei in care joc, nimic nu se compara cu aplauzele care imi sint adresate, semn al respectului si multumirii pentru ceea ce ofer spectatorilor.Nu medaliile iti ramin in suflet, ele intra intr-un sertar sau sint agatate pe un perete. Daca nu simti nimic in interior, te-ai apucat degeaba de sport.

Am ajuns la baschet datorita surorii mele, o fata inalta pentru virsta ei, pe care antrenorul Horea Pop a ochit-o bine, si a selectionat-o in echipa CSS Cluj. Eu eram o pitica , dar parintii mei au conditionat prezenta ei la antrenamente, spunind ca mai au o fata, pe mine, si ar fi ideal daca as avea acelasi program cu al surorii mele. Pot spune ca intimplarea a jucat un rol determinant in alegerea acestei cariere, dar acum sint fericita si mindra de ceea ce am realizat prin sport.

Rep : Pentru ca ai rostit numele primului tau antrenor, trebuie spus ca sub indrumarea acestuia ai reusit primele succese notabile. Care au fost acestea ?

T.E. : Cred ca nici o generatie de junioare nu se poate lauda cu un asemenea palmares. In perioada 1981-1987, noi am cistigat 6 titluri nationale, ratind practic doar unul singur, pierdut la Constata, in 1982, la un cos diferenta. Horea Pop a fost si a ramas un slefuitor de talente de mare valoare, un antrenor desavirsit, un profesionist suta la suta. Imi pare putin rau pentru acel titlu ratat, pentru ca eu am o mentalitate de invingator. Locul 2 poate fi o realizare, dar il poti obtine si fara sa lupti pentru el, il poti accepta spunind pur si simplu ca primul te-a invins. Intreaba insa orice sportiv cu pretentii ce inseamna pentru el locul 2, si va spune ca este la urma urmei o infringere. Cu totul altceva reprezinta primul loc, si asta se poate extinde la orice domeniu.Rep : Fiecare dintre aceste titluri are povestea lui, pe care o vom reda pe scurt in numarul urmator. Nu ratati Adevarul de Cluj de miercuri 26 februarie, povestea baschetbalistei Tunde Enyedi continua !

-va urma-

Ovidiu BLAG

Tunde 2

Mare descoperire mai este si e-mailul asta. Datorita lui am reusit sa corespondez rapid cu valoroasa baschetbalista Tunde Enyedi, care joaca actualmente in Grecia, la Thriamvos Atena dupa ce a cucerit, in anii 80, sapte titluri de campioana nationala, cu Universitatea Cluj. La 33 de ani, Tunde este o sportiva care timp de peste 20 de ani a respirat baschet, iar amintirile despre Romania ii sint vii in memorie. Incheiam episodul anterior cu promisiunea de a rememora pe scurt istoria celor 6 titluri nationale de junioare cucerite de Tunde intre 1981 si 1987, alaturi de colegele si prietenele ei. Impreuna formau una dintre cele mai puternice echipe de junioare pe care le-a avut vreodata baschetul feminin romanesc.Rep : Seria succeselor tale a inceput in 1981, la 13 ani. Atunci ai cistigat primul tau titlu national. Au urmat apoi inca 5 izbinzi. Ce iti mai amintesti despre acea perioada ?

T.E. : In afara faptului ca am fost o generatie talentata, norocul nostru s-a numit Horia Pop. Este unul dintre cei mai buni antrenori baschetul juvenil romanesc. Sub conducerea sa am cistigat aproape tot ce se putea cistiga la nivel de junioare, din 1981 pina in 1987. Primul titlu l-am cucerit in 1981 la Tirgu-Mures. In 1982 am pierdut la doua puncte finala in fata Vointei Brasov (meci disputat la Constanta), dar am reintrat in grafic in 1983, cind am redobindit titlul. In 1984 turneul final s-a disputat la Arad. Am invins in finala, apoi am hotarit sa stropim trofeul cu sampanie. Cu toate ca Horia Pop daduse stingerea, noi nu am abandonat planul. Arbitrul clujean Constantinescu facea parte din conspiratie, el s-a ocupat sa ii distraga atentia lui Horia Pop, mentinindu-l cit mai departe de camera dezmatului. Si-a facut datoria cu brio, iar noi am sarbatorit cum se cuvine in camera capitanului de echipa. Nu stiu daca i-am marturisit vreodata antrenorului nostru acest lucru care cred ca acum l-ar amuza copios.

In 1985 turneul final s-a disputat la Constanta. Urmatoarea medalie din colectia noastra. Imediat dupa finala, fara sa mai asteptam festivitatea de premiere, ne-am luat in primire medaliile si tricourile de campioane, si fuga la tren. Ajungind in gara cu un minut inainte de plecarea trenului, ne-am urcat aproape din mers si am nimerit care incotro. Era o agomeratie de nedescris, cred ca era 1 Mai, in orice caz toata lumea calatorea. A trecut ceva vreme pina ne-am regasit, la inceput in grupuri de cite doua. Cu acel tren calatorea si echipa clujeana de baieti, asa ca pina la urma nu pot sa spun ca ne-am plctisit. Eram la virsta la care nu ne interesa altceva decit sa ne distram, si cu toate ca am stat in picioare tot drumul pina la Cluj, am coborit la fel de fresh ca la debutul traseului.

In 1986, un nou titlu. Acel turneu este trecut pe lista titlurilor celor mai greu cucerite. Jumatate din echipa se pregatea la Cluj pentru turneu, iar 4 fete plus antrenorul, eram in lotul national de junioare, la calificari pentru Campionatul European ce urma sa aiba loc in acea vara. Spre norocul nostru in aceeasi situatie se afla si echipa din Rimnicu-Vilcea, adversara noastra din finala, asa ca lupta a fost egala. Nu am scapat ocazia, si am cistigat din nou.

Timisoara, 1987, ultimul an de juniorat, ultimul titlu. Cred ca si antrenorul Horia Pop isi aminteste cu aceeasi placere despre acei ani fasti, ani plini de realizari, mai ales ca fetitele alese si crescute de el, au reprezentat multi ani baschetul clujean si national. Eu cred ca daca nu am fi avut un antrenor atit de sever si constient de menirea sa, nu am fi reusit (ma refer la generatia mea), sa ne consacram in baschet. Bineinteles ca nici nea Martin (n.r. profesorul Nicolae Martin, antrenorul principal al Universitatii Cluj) nu trebuie uitat, dar cred ca acea vorba celebra cu cei 7 ani de acasa sint cei mai importanti se potriveste perfect si in viata sportiva, cu o mica schimbare : primii ani sint cei mai importanti.Rep : Observ ca nu ai nici cea mai mica problema de memorie, asa ca o sa te rog sa ne vorbesti despre debutul tau la echipa mare a Universitatii Cluj, si despre anii minunati pe care i-ai petrecut aici ?

T.E. : La U am inceput sa ma antrenez din 1983, prin decembrie. Prima mea aparitie intr-un meci oficial nu a fost prea grozava, dar a trecut. Incet-incet m-am acomodat cu ceea ce mi se cerea, si pe zi ce trecea invatam mai multe. O aveam in fata mea pe Mariana Bagiu, pe care o respectam in primul rind datorita valorii ei, apoi mai era si diferenta de virsta dintre noi. Atunci mai jucau Gheorghita Bolovan, Dana Mangu, pe care cu citiva ani in urma le admiram din tribune si le ceream autografe. Iti dai seama ce insemna sa joc alaturi de ele, chiar si la antrenamente. Am avut norocul de a juca in aceeasi echipa cu Magdalena Pall-Jerebie, cea mai buna jucatoare a Romaniei, una dintre valorile baschetului european. Imi aduc aminte de o intrebare a unui reporter din acea vreme, care suna cam asa : ti-ai dori sa ajungi o a doua Magdalena Pall ?. Pina sa dau eu raspunsul, acesta a venit chiar de la Magda, aflata intimplator in apropiere, care a spus : nu, ea va deveni Tunde Enyedi ,… si mare dreptate a avut Magda. Fiecare dintre noi sintem unici, si trebuie sa credem in originalitatea si personalitatea noastra, nu sa copiem modele.Cred ca am ramas in inimile spectatorilor prin ceea ce am realizat, si sint mindra si fericita pentru acest fapt.Rep : Obisnuita cu succesele de la junioare, nu cred ca ti-a fost prea greu sa faci acelasi lucru si la echipa mare. Mentalitatea de invingator era la ea acasa la U, iar climatul de munca era intr-adevar unul propice marii performante.

T.E.: Asa este. Am 7 titluri nationale consecutive cu U (intre 1983 si 1989), si cele mai de neuitat sint : cel cistigat la Focsani, in care am terminat la 7 puncte distanta (diferenta uriasa n baschet) in clasamentul final fata de Vointa Bucuresti, rivala noastra.

A fost apoi cel de la Satu Mare, anul in care Magda se reintorsese la Brasov, si echipa noastra era cu totul alta fara ea, dupa 5 ani in care Magda era atu-ul nostru principal. Titlul acela nu l-am fi putut cuceri fara galeria clujeana, care a fost la mare inaltime, realmente fantastica. La sfirsit sala plutea efectiv in sampanie, iar atmosfera aceea imi da si acum fiori.

Am cucerit un titlu si la Brasov, decis in ultimul meci, intre noi si VointaBucuresti. Toata lumea era sigura ca medaliile de aur vor lua drumul Bucurestiului. Mai putin noi, care am servit o lectie de baschet, am cistigat la o diferenta de 20 de puncte, si am pus punct oricaror speculatii.

Am convins pe toata lumea ca la Cluj exista o super-echipa, iar acest lucru era unanim recunoscut. Superioritatea noastra era un evidenta, iar seriozitatea noastra, profesionalismul care ne era inoculat de catre cei care se ocupau de noi, era poate cheia.Trebuie sa enumar cu mare placere jucatoarele clujene alaturi de care am evoluat in toti acei ani, punind la socoteala si faptul ca multe dintre ele mi-au fost colege si la junioare. Ar fi vorba, nu neaparat intr-o anumita ordine, despre Gabriela Marginean, Mariana Bagiu, Virginia Popa, Carmen Costanasiu, Susana Sandor, Gheorghita Bolovan, Magda Pall, Gabriela Kiss, Ildiko Manases, Maria Vigh, Margareta Veres, Paula Misaila, Aurora Dragos, Simona Morar, si altele.Rep : Imi spuneai ca ai caseta celebrului meci cu Primigi Vicenza din cadrul Cupei Campionilor Europeni. Ce sentiment te incearca atunci cind revezi acele imagini?

T.E.: Intr-adevar acel meci a fost unul de o incarcatura emotionala deosebita. Nu trebuie uitat faptul ca in acei ani prezenta noastra la marile competitii europene era una obisnuita. Prin iscusinta de mare manager a lui nea Martin, nici nu se punea problema sa nu participam la acele intreceri. Pentru cei care nu stiu sau au uitat cit de greu se iesea din tara, subliniez ca noi plecam la modul cel mai firesc spre Belgia, Israel, Italia de exemplu.

Partida cu Primigi am cistigat-o pe niste momente de final electrizante, in sala erau 3000 de spectatori care scandau numele Universitatii, iar noi eram efectiv descatusate de orice fel de complexe. Sa fii condus cu 6 puncte in minutul 37 si sa rastorni acest handicap in doar 3 minute, este ceva de domeniul miracolului in baschetul feminin. Noi am reusit, pentru ca in general ne reusea tot ceea ce ne propuneam. Am fost o generatie nebuna, care si-a atins cu mina visurile, pentru ca am avut curajul sa o facem. Am fost bine conduse de pe margine de acesti doi magicieni ai baschetului romanesc, nea Martin si Horia Pop, dar am si iubit fantastic acest sport. Multe dintre noi am jucat apoi cu succes in stainatate, unde ne-am demonstrat valoarea. Rep : Ne oprim, dar nu incheiem, te asteptam miercurea viitoare, cu ultima parte a acestui interviu.

_va urma-

Ovidiu BLAG

Tunde 3Inaintea ultimei parti a interviului cu fosta baschetbalista a Universitatii Cluj, vreau sa fac o serie de precizari ce se impun in legatura cu serialul Supercampionii. Am fost interpelat de catre foarte multi cititori, care si-au manifestat unele nelamuriri in legatura cu ordinea in care personalitatile sportive si-au gasit locul in paginile Adevarului de Cluj. Tuturor acestora le multumesc pentru interesul manifestat, si le transmit ca singura explicatie sta in posibilitatea mea de a contacta pe unii inaintea altora, de disponibilitatea dinsilor pentru dialog, de timpul pe care acestia il au la dispozitie. Nu este in dorinta mea de a face nici un fel de ierarhii sportive, si cred ca nu ar fi in folosul nimanui. Bucuria si mindria noastra de clujeni este ca avem niste sportivi exceptionali, campioni adevarati, si cit timp aceasta pagina va exista, nici unul dintre acestia nu va fi uitat. Acum, cind Supercampionii sta sa implineasca un an, imi permit sa enumar, in ordinea aparitiei lor in serial, numele marilor personalitati care au onorat prin prezenta paginile Adevarului de Cluj: Serban Dobosi ( tenis de masa ), Ion Neluta Banda ( volei ), Magdalena Pall Jerebie ( baschet ), Vasile Bogdan ( atletism ), Paneth Farkas ( tenis de masa ), Eva Zorgo Raduly ( atletism ), Dan Anca ( fotbal ), Florin Purice ( fotbal-tenis ), Mircea Barna ( baschet ), Iosif Mihalik ( box ), Simona Richter ( judo ), Ciprian Porumb ( tenis de cimp ), Claudiu Rusu ( polo ), Radu Negulescu ( tenis de masa ), iar acum Tunde Enyedi, la care ne si intoarcem. Rep : Tunde, trebuie sa iti transmit ca marturiile tale din primele doua episoade au trezit multe nostalgii printre clujeni. Multe dintre fostele tale colege de la U mi-au spus ca le-ai reinviat frumoase amintiri, si in general iubitorii sportului din Cluj au fost impresionati de atasamentul tau pentru echipa studenteasca. Noi ne indreptam acum spre anii 90, in care ai ales sa joci in Grecia…

T.E. : Ceea ce imi spui ma incinta, dar imi pastrez urarile pentru final. In ceea ce priveste alegerea mea de a juca in Grecia, ea a fost determinata de un vis al meu, acela de a evolua in strainatate. Am avut norocul de a putea alege Grecia, care avea si are un campionat puternic, iar acest lucru iti dai seama ca a constituit pentru mine o noua provocare. Din 1991 mi-am inceput cariera de jucatoare profesionista, si pot spune ca la inceput am avut emotii. Ele decurgeau din necunoasterea limbii, si dintr-o oarecare teama ca nu ma voi putea adapta noilor cerinte. Toatea acestea s-au dovedit a nu avea suport, pentru ca m-am descurcat la inceput cu engleza, apoi am invatat si limba greaca, iar in cadrul echipei am fost adoptata inca de la inceput. Faptul ca aveam in spate realizari importante, a cintarit decisiv. Cu U Cluj iesisem in lumea mare a baschetului european, iar prezenta mea constanta in lotul national al Romaniei era inca o garantie a valorii mele sportive. Am luat lucrurile foarte in serios, nu am facut rabat de la pregatire, am tras cu dintii, si m-am impus printre titulare inca de la inceput.Rep: Care a fost prima echipa la care ai evoluat ?

T.E.: Am jucat trei campionate la Sporting Atena, cu care am cucerit 2 titluri de campioana si 2 Cupe ale Greciei. A fost o experienta extraordinara, pentru ca Sporting este o echipa cu mari pretentii in baschetul elen, iar acest lucru m-a motivat din plin in acei ani. Am prins un turneu final al Cupei Campionilor Europeni, la Bari, in 1992. Sentimentul de a juca intr-o astfel de faza a celei mai importante competitii intercluburi europene este unic. Am facut fata cu brio, iar presa mi-a laudat prestatia.

In 1993 am suferit un accident de motocicleta, care m-a obigat sa stau departe de terenul de baschet timp de 4 luni, iar acesta a fost primul meu ghinion. Echipa nu putea astepta la nesfirsit insanatosirea mea, in conditiile in care pretentiile ei in Europa erau atit de ridicate. Astfel ca am fost pusa in situatia de a-mi cauta alta echipa, iar acest lucru nu a fost prea imbucurator, dupa 3 ani in care ma obisnuisem la Sporting atit cu atmosfera, cit si cu gustul victoriilor.Rep : Cum un ghinion nu vine niciodata singur, a urmat….

T.E.: A urmat Akademia Iliupolis, un club total neserios. Am ajuns acolo in 1994, dar modul in care am fost tratata m-a determinat sa intrerup colaborarea, si din acest motiv am pierdut inca trei luni, pina la debutul urmatorului sezon. De la Akademia au plecat recent Laura Nitulescu si Anca Stoenescu, carora li s-a pus in vedere sa paraseasca echipa, fara a li se da nici un fel de explicatie. Este un episod trist al carierei mele, de care nu imi amintesc deloc cu placere. Am jucat un an si pentru Faros Keratsiniu, o echipa nou promovata, din Pireu. In ultimii 6 ani evoluez la Thriamvos Atena, unde le-am avut colege pe Aurora Dragos, in sezonul 1998-1999, si pe Laura Nitulescu in 2000-2001. Rep : La aceasta echipa ai cunoscut relansarea in planul performantelor ?

T.E. : Asa a fost, chiar daca nu am mai reusit sa cistig vreun titlu. Au fost insa in toti acesti ani clasari in primele 5, care ne-au permis sa evoluam in Cupa Liliana Ronchetti. In 1997-1998 am ajuns in faza a doua a acestei competitii ( 32 de echipe ), fiind eliminate chiar de catre cistigatoarea competitiei din acel sezon, echipa franceza Marseille. Am cistigat in schimb in 1998 Cupa Greciei, astfel ca panoplia mea de trofee a fost intregita cu inca unul. Rep : Campionatul Greciei este acum intrerupt, urmeaza returul. Care este situatia achipei tale, si ce astepti de la aceasta a doua parte ?

T.E. : Acest sezon s-a dovedit a fi foarte greu pentru noi. Echipa s-a schimbat aproape in totalitate, iar faptul ca am jucat si in cupele europene nu a avut darul de a cristaliza o formula ideala. Din contra, deruta a pus stapinire in jocul nostru, dar sper ca returul sa arate o noua fata a echipei, cea adevarata. Rep : Una peste alta, ce a reprezentat pentru tine aventura greceasca ?

T.E.: Sint foarte multe de spus. Am invatat sa ma descurc de una singura, sa cred in fortele mele, iar aceste lucruri sint un mare cistig. Am jucat la nivel inalt, am fost apreciata, iar faptul ca sint mereu invitata la all star game-urile din Grecia, este o dovada in plus a celor pe care le sustin. Au fost si lucruri neplacute, dar cine oare se poate lauda doar cu succese ?

Lasind pentru o clipa la o parte baschetul, vreau sa spun ca am absolvit un curs de programator tehnic, asa ca am intrat in rindul oamenilor muncii. Adevarul este ca a cam venit vremea sa ma opresc din baschet, si pentru ca nu vreau sa devin antrenoare, a trebuit sa gasesc altceva pentru a-mi asigura viitorul. Aceasta noua profesie imi place, si am avut norocul de a-mi putea face studiile in paralel cu baschetul, si acum am un loc de munca asigurat. Locuiesc in vecini de Virginia Popa, si cu ea impreuna depanam amintiri despre U, despre Cluj, despre cei dragi. Rep : Tunde, am ajuns din pacate, la capatul discutiei noastre. Acum este momentul sa transmiti celor din Romania tot ceea ce doresti.

T.E.: In primul rind as vrea sa-i multumesc domnului antrenor Horia Pop pentru ca m-a invatat sa joc baschet, si il asigur ca peste tot pe unde am jucat am reprezentat si munca dinsului. Nu ma numar printre cei care uita de unde au plecat, iar anii petrecuti la Cluj au fost cei mai frumosi ai vietii mele. Ii salut pe toti prietenii mei, pe iubitorii baschetului clujean, ii pup pe cei dragi de acasa. Nu in ultimul rind multumesc Adevarului de Cluj pentru aceasta bucurie imensa pe care mi-a facut-o, oferindu-mi posibilitatea sa ma pot simti atit de aproape de toti aceia pe care i-am mentionat mai inainte.Nu vreau sa fiu patetica, dar pentru mine ati facut un lucru extraordinar.

Aceasta a fost intilnirea noastra cu Tunde Enyedi, pe care vreau sa cred ca ati savurat-o impreuna cu noi. Incheiem aici un mic ciclu, consacrat sportivilor clujeni care traiesc departe de tara, inceput cu Claudiu Rusu si continuat cu Radu Negulescu.Nu ratati numarul de miercuri, 13 martie 2002, cind veti putea citi primul episod dedicat unui mare atlet, Cornel Porumb.

Va urma,

Ovidiu BLAG

Turei

Dupa Iosif Mihalik si Vasile Mirza, Alexandru Turei este al treilea maestru al sportului prezent in paginile Adevarului de Cluj si protagonist al rubricii Supercampionii. Intr-un clasament all-time al pugilistilor clujeni alcatuit dupa criteriul titlurilor nationale cistigate el ocupa un merituos loc 4, cu trei reusite. Lideri in aceasta ierarhie sint Iosif Mihalik si Vasile Morovan cu cite 6 victorii, pe locul 3 situindu-se Gheorghe Chivar. Daca luam in considerare titlurile european de tineret si balcanic de seniori pe care le-a cucerit, apoi prezentele onorabile la Campionatul European de la Halle si la Olimpiada de la Munchen, putem spune ca protagonistul de azi al acestei rubrici este unul dintre cei mai importanti boxeri clujeni din toate timpurile. In fata acestui om, maruntel de stat ( are putin peste 1,60 m ), dar de o vigoare remarcabila si acum la 50 de ani impliniti, nu poti decit sa iti ridici palaria. A reusit, prin propriile sale forte, sa razbeasca atit pe tarim sportiv ( intr-o perioada in care trebuia sa munceasca de doua ori mai mult decit un boxer bucurestean pentru a putea intra in lotul national) cit si dupa ce a atirnat manusile in cui. Astazi el este respectat nu numai pentru trecutul sau, dar si pentru modul in care intelege sa isi faca datoria la locul de munca. Mai tinerii sai colegi il inconjoara cu simpatie iar modul in care i se adreseaza, cu apelativul maestre, spune multe despre felul in care este receptata in acest mediu, cariera sa sportiva.

CARTE DE VIZITA

Data nasterii: 07.08.1952, Cluj-NapocaZodia: leuStudii : Liceul Emil Racovita ClujActivitate sportiva(intre 1968-1980) : campion national de juniori in 1970 si 1971, sub culorile clubului Vointa Cluj

: campion national de seniori in 1974,1975, 1978

:campion european de tineret in anul 1972, Bucuresti

: campion balcanic de seniori in anul 1978, Atena

: cistigator al Centurii de Aur editia 1977, Bucuresti

: participant la Campionatul European editia 1977, Halle, Germania

: participant la Olimpiada din 1972, Munchen, Germania

: a participat cu rezultate bune la prestigioase turnee internationale precum Cordova Cardin ( Havana, Cuba ), Prietenia ( Coreea de Nord), Strandjata ( Sofia, Bulgaria), Lalelelor ( Olanda ), Manusa de Aur ( Belgrad, fosta Iugoslavie ) si in alte tari dintre care amintim Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia.

: a boxat pentru Vointa Cluj si Dinamo Brasov ( in perioada satisfacerii stagiului militar )

: a sustinut, in cadrul categoriei semimusca, 48 de kg 179 de intilniri, a cistigat 154, a terminat la egalitate 4 si a pierdut 21

: primul antrenor Eugen Douda ( important slefuitor de talente, din mina caruia au iesit mari boxeri precum Janos si Lorincz Halmagyi, Stefan Moileanu, Ion Farcas, Ion Moldovan, Otto Anderko, Ovidiu Baciu, Francisc Sajgo, Gusztav Simonka, Traian Ruja, Iosif Mihalik, disparut dintre noi in 1984 ), urmat de Francisc Ambrus ( care a lucrat si el cu sportivi talentati ca Alexandru Serban, Teodor Burada, Vasile Morea, Miklos Pajzs si multi altii ) si Mihai Cerchez.

Activitate profesionala : muncitor la Cooperativa Metalurgia Cluj, intre 1975-1990 ( sculer-matriter )

: agent de paza la firma Automatic Soft Pinda Cluj, din 1990 pina in prezent

: in paralel activeaza ca agent de paza la ING Bank filiala Cluj

: maestru al sportului

: instructor sportiv la CSM Cluj, unde il ajuta pe maestrul Vasile Mirza

: colaboreaza cu diferite cluburi clujene de kick-boxing

: casatorit, tatal unui baiat de 15 ani, care practica judo la CSM ClujRep : Domnule Alexandru Turei, sinteti unul dintre cei mai galonati boxeri ai Clujului. Cititorii nostri mai tineri asteapta sa va cunoasca, iar cei mai in virsta vor fi cu siguranta bucurosi sa va redescopere. Toti sportivii au o poveste despre primii pasi, cum au fost facuti ei, in cazul dumneavoastra ?

A.T.: Imi amintesc ca eram pe strada mea, actuala Bucuresti, unde ma jucam cu alti copii de virsta mea. Aveam vreo 14 ani, eram mic de statura, dar in momentul in care a izbucnit un conflict in legatura cu regulile acelui joc, am avut argumente care au limezit apele. Cel mai sifonat dintre ceilalti baieti a inteles cel mai bine ca nu este indicat sa imi opuna de atunci incolo rezistenta si cum se intimpla in general in astfel de situatii, am devenit apoi buni amici. Un prieten din cartier, martor la eveniment, care facea deja box, m-a luat deoparte si mi-a propus sa il insotesc a doua zi la sala de antrenament. Numele sau era Nicolae Cordos si avea sa ajunga si el campion national al categoriei musca, in 1970. Acolo am intrat pe miinile antrenorului Eugen Douda, un om deosebit, caruia i-am purtat intotdeauna un respect aparte. Dinsul m-a simpatizat din primul moment si pot sa spun ca datorita felului in care a lucrat cu mine mi-a insuflat inca de la inceput dragostea pentru box. A stiut sa imi corecteze fiecare miscare, pentru ca va dati seama ca la inceput nu stiam nimic. Mi-a deschis ochii, spunindu-mi ca boxul nu e bataie, e arta, trebuie sa iti folosesti creierul si numai dupa aceea forta. Aceste lucruri, pentru mine, un baiat venit de pe strada, m-au impresionat si am inceput sa ma gindesc din ce in ce mai serios la o cariera in acest domeniu. Rep: Care erau colegii dumneavostra de sala de pe atunci, la Vointa?

A.T.: Bineinteles prietenul meu cel mai bun Cordos Nicolae, Otto Anderco, Francisc Sajgo, Attila Kirally, Vasile Kiss si altii. Vreau sa va spun ca ma simteam ca in Paradis in acel loc, unde e adevarat ca munceam pe brinci dar simteam o bucurie de nedescris. Unii se mai plingeau ba de una ba de alta, acestia nici nu au reusit de altfel in acest sport. Mie in schimb nu mi se parea niciodata prea greu. Incepusem sa am un tel in viata si faceam tot ce era omeneste posibil ca sa ajung sa il ating. Cred ca ambitia mea iesea in evidenta, pentru ca ma daruiam total la antrenamente.Maestrul imi acorda din ce in ce mai multa atentie, ocupindu-se in mod special sa adauge vitezei si jocului bun de picioare, calitati pe care le aveam, o mai mare varietate de lovituri, capitol la care eram pe atunci deficitar.Rep : Urmare a acestei munci, au aparut si primele rezultate…

A.T. : Da, in 1970, la 18 ani, am cucerit primul meu titlu national de juniori, performanta pe care aveam sa o repet si in anul urmator. A fost o mare bucurie pentru mine si o mare mindrie pentru parintii mei, care din acel moment aveau cu cine se lauda. Au inteles si ei, in sfirsit ca faceam ceva important. De atunci am simtit ca stau pe picioarele mele si am cistigat mult curaj pentru anii grei care au urmat.

Nu ratati episodul al doilea cu Alexandru Turei, veti descoperi drumul parcurs de un tinar talent, care avea sa devina un mare campion.

Ovidiu BLAG

Turei II

Campion european de juniori in 1972, triplu campion national in 1974, 1975 si 1978 la categoria semimusca, participant la Olimpiada din 1972 la Munchen, Alexandru Turei este unul dintre boxerii exponentiali pe care i-a dat scoala pugilistica din Cluj. Ajuns azi la 50 de ani, pe care i-a implinit in 7 august 2002, el isi desfasoara activitatea neparasind oarecum domeniul in care s-a consacrat, fiind agent de paza la firma Pinda. Dupa marturisirile sale, face in fiecare zi miscare, fie ca aceasta capata forma antrenamentului in sala de forta sau joggingului. Colaboreaza de asemenea cu diferite cluburi de kick-boxing precum si cu maestrul Vasile Mirza, pe care il ajuta la CSM Cluj in munca de pregatire a tinerilor pugilisti.Rep.: Domnule Alexandru Turei, care este povestea acelui titlu european de juniori ?

A.T.: In primul rind vreau sa spun ca acea victorie a fost foarte importanta pentru cariera mea, deoarece competitia a fost urmarita de o serie intreaga de specialisti care intentionau sa titlularizeze in lotul national pe cei mai talentati dintre noi. Asa a fost posibil ca eu, la 20 de ani sa ajung la Olimpiada, visul oricarui sportiv.

Concursul propriu-zis a debutat curios pentru mine, pentru ca am avut in fata un boxer ungur, Ferenc Kosma, care ma batuse cu o luna inainte, la Budapesta. Din acest motiv am avut putin emotii, dar numai pina cind am urcat in ring. L-am batut cu 5-0, fara drept de apel, administrindu-i serii de lovituri dure la corp si la figura. Al doilea adversar a fost Vicente Rodriguez (Spania), iar in semifinale am trecut de Vladislav Zasipko (fosta URSS, cu care aveam sa ma mai intersectez de multe ori in cariera).

Finala cu Asen Nikolov (Bulgaria) a fost una spectaculoasa, iar bucuria mea imensa, eram campion european. Acasa toata lumea m-a primit cu bratele deschise, eram in al noualea cer.

Tot atunci alti trei romani au devenit si ei campioni, Dinu Condurat (musca), Simion Cutov (semiusoara) si Nicolae Babescu (mijlocie mica). A fost un an bun si succesul a venit la timp, pentru ca am sarit in ochii tuturor antrenorilor din tara. Rep.: Dupa doua titluri nationale de juniori, a urmat prima izbinda la seniori. In ce conditii ati realizat aceasta performanta, care nu a ramas singulara in cariera dumneavoastra ?

A.T.: Vreau sa va spun ca la 48 de kilograme, categoria mea, era bataie mare la nationale. Existau boxeri puternici precum Petre Ganea, campion in 1968, Mihai Aurel campion in 1969, 1970, 1971 si 1973, Teofil Ghinea, campion in 1976 si Remus Cosma, campion in 1977. Intre noi exista o rivalitate deosebita si ne luptam din rasputeri sa obtinem cit mai multe trofee care sa ne recomande pentru lotul national.

Inainte de 1974, anul in care am cistigat primul meu titlu, mai invinsesem intr-un turneu foarte puternic, la Havana si aveam in palmares o serie de finale la competitii puternice precum cele de la Leningrad, Ankara si Budapesta. Desigur, mai era si titlul european de juniori, dar la seniori era alt nivel. Drumul spre prima mea finala a fost destul de usor, exceptia numindu-se meciul cu Remus Cosma, cu care am avut mult de furca. Partida cu Ganea din ultimul act a fost una pe care am cistigat-o cu o decizie de 4-1, deci relativ lejer. In prima repriza am avut unele dificultati, pentru ca Ganea a reusit serii la corp urmate de lovituri dure, dar apoi mi-am valorificat vitalitatea si ritmul loviturilor, iar galateanul a cedat.

Semigrea (81 kg): Mircea Simon (Dinamo Bucurest ), dar si alti citiva pugilisti nu mai putin celebri precum Ilie Dascalu, Ion Alexe (grea), Valentin Vrinceanu (semigrea), Alec Nastac (mijlocie), Simion Cutov (semiusoara) cu care protagonistul nostru a avut relatii de prietenie strinsa, in zecile de cantonamente si competitii la care au participat impreuna.

Aceasta reusita m-a propulsat pe locul trei in clasamentul celor mai buni sportivi ai judetului Cluj, alaturi de Vasile Bogdan, atletism, locul I, Serban Dobosi, tenis de masa, Eva Zorgo, atletism, Werner Pexa, fotbal sau Neluta Binda, volei.Rep.: In 1975 a fost ceva mai greu…

A.T.: Da, am cistigat finala cu o decizie de 3-2 in fata mai tinarului meu adversar, Teofil Ghinea (Steaua). Acesta a excelat prin directele sale de stinga, care erau specialitatea sa. A trebuit sa ma intrebuintez serios, l-am supus unei mari presiuni si in repriza secunda l-am facut knock-down, lucru mai putin obisnuit la categoria noastra. El nu s-a descurajat, a continuat cu directele de intampinare, dar arbitrii au apreciat in cele din urma apetitul meu pentru atac si mi-au acordat victoria. Rep.: Ultimul titlu national l-ati cucerit in 1978, intr-o finala clujeana. Cum a fost ?

A.T.: Decizia a fost de 3-2 in favoarea mea, la capatul unei intilniri foarte echilibrate in fata lui Ion Boboc (ASA Cluj). Partida a fost de un nivel tehnic si spectacular ridicat, desfasurata intr-un ritm sustinut de la inceput si pina la sfirsit. Lupta deschisa, cu lovituri rapide si clare de ambele parti, dar dominata de mine datorita experientei superioare pe care o capatasem deja in ring.Rep.: In 1978, la 26 de ani, ati mai adaugat o medalie de aur colectiei dumneavoastra, de data aceasta balcanica, la Atena…

A.T.: Era a 15-a editie, intr-o organizare de exceptie si de o valoare a sportivilor ridicata. Sa nu uitam ca spatiul balcanic a dat lumii boxului mari campioni si pe acea vreme aceste competitii erau tratate cu mare atentie.

Am intrat in finala si am luptat cu campionul editiei precedente, turcul Mustafa Genc, un boxer extrem de bataios, greu de invins. El a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-si reinnoi performanta, dar eu am imprimat un ritm sufocant, am atacat in permanenta cu serii rapide si l-am dominat in permanenta. M-am intors acasa cu titlul balcanic, incheind o perioada de relizari foarte bune, daca socotim Centura de Aur din 1976, Turneul Lalelelor din Olanda 1977 si Turneul de la Alma Ata 1978, pe care le-am cistigat.

In ultimul episod veti citi despre Olimpiada din 1972, la care Alexandru Turei era in satul olimpic in momentul nefastului atentat, despre Europenele de la Halle si multe alte lucruri speram interesante.

Turei III

Miniserialul dedicat unuia dintre cei mai talentati pugilisti ai Clujului, se incheie astazi. Protagonistul, Alexandru Turei, a fost campion european de tineret in 1972, campion balcanic in 1978, a cucerit Centura de Aur in 1977 si de trei ori titlul de campion republican de seniori. A sustinut 179 de partide, pierzind doar 21. A participat la turnee internationale prestigioase in Cuba, Olanda, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Finlanda, Germania s.a. Este casatorit, are un baiat si lucreaza ca agent de paza. Rep . Domnule Turei, am omis intentionat din enumerarea de mai sus Olimpiada din 1972, pentru ca vreau sa va referiti in mod particular la acest eveniment care marcheaza destinul unui sportiv si se constituie intr-o incununare suprema a eforturillor si energiilor sale. Cum a fost la Munchen ?

A.T. : In luna aprilie am cucerit titlul european de tineret si eram cotat deja printre cei mai buni boxeri ai categoriei semimusca. Aceasta performanta a venit la timp cum se spune, pentru ca datorita ei am ajuns sa fiu selectionat in lotul pentru Olimpiada. Din pacate insa, lipsa de concentrare din meciul inaugural mi-a fost fatala si am pierdut in fata spaniolului Enrique Rodriguez. Nu mi-a iesit nimic in acea zi si am regretat ca nu am reusit sa ajung mai departe. Eram tinar, aveam 20 de ani si asteptam cu incredere o noua sansa. De unde sa stiu ca aceasta nu va mai veni niciodata, pentru ca interesele, care nu au ocolit nici acest sport, aveau sa ma scoata din carti la Olimpiadele urmatoare, Montreal si Moscova. Asta este, imi pare rau .Rep : Ati fost martor la evenimentele singeroase din satul olimpic ?

A.T. : Nu am vazut cu ochii mei nimic, dar vestea despre acel act terorist au ajuns cu repeziciune la urechile mele. Un comando palestinian a asasinat 11 sportivi si antrenori israeleni. Era intr-o dimineata, devreme, pe la 6, cind opt teroristi au intrat in camerele sportivilor, si au ucis doi dintre acestia. Pe ceilalti i-au luat prizonieri, cerind in schimbul lor eliberarea unor palestinieni inchisi in Israel. Apoi, in cursul serii doua sau trei elicoptere, cu teroristii si ostatecii au decolat si s-au indreptat spre aeroport. Lunetistii germani au impuscat trei palestinieni, unul dintre ei reusind sa fuga. In cursul noptii, ceilalti ostateci au fost executati fara mila de catre teroristi. A fost un act de o cruzime rara, care a intunecat acea Olimpiada, care din pacate a ramas in memoria tuturor mao ales din acest motiv. Rep : Din ultimele stiri, printre cei asasinati erau si citiva israeleni de origine romana. La acea data stiati acest lucru ?

A.T. : Nu cred, pentru ca noua, romanilor nu ni se prea vorbea pe atunci despre cei din diaspora si de aceea nu va pot da un raspuns exact. Oricum, crima a fost comisa si toti cei care au auzit de ea regretau profund evenimentul. Masurile de siguranta au crescut, eram paziti zi si noapte, nu mai puteam iesi din Satul Olimpic, aveai un sentiment ciudat ca esti supraveheat, ca toti ochii sint atintiti asupra ta. Rep : Sa trecem la lucruri mai placute si sa vorbiti putin despre prietenia pe care o aveati cu Teofilo Stevenson, unul dintre cei mai celebri boxeri din Cuba…

A.T. : Se stie ca Teofilo a cistigat finala categoriei grea din acel an. El are in palmares inca doua titluri olimpice, cel din 1976 si 1980. Ne stiam din numeroasele mele turnee din Cuba, tara pe care am vizitat-o de cel putin 8-10 ori. A remarcat stilul meu bataios si de aici pina sa ne vorbim nu a fost decit un pas. In continuare, am cimentat aceasta legatura, putind sa spun ca ne intelegeam si ne simpatizam reciproc.

Apreciam tot ce faceau cubanezii in box. Erau organizati, dadeau absolut totul din ei si mai ales impresionau prin tehnica desavirsita pe care o etalau. Cind un cubanez intra in ring, spectacolul era asigurat. Nu degeaba nume precum Hernandez, campion olimpic al categoriei mele, semimusca, Martinez ( Cuba), Corea , Aladama( semimijlocie ), Herrera ( pana ) si bineinteles Teofilo Stevenson au intrat in legenda pugilatului.

Despre Olimpiada mai pot sa spun ca mi-a ramas in memorie si pentru impactul care l-a avut pentru mine intilnirea cu boxul de inalt nivel. Am savurat din plin fiecare meci si am vazut la lucru sportivi precum Gedo ( Ungaria), Kostandinov ( Bulgaria ), Kuznetov ( Rusia ), Seales ( SUA ), Lemesev ( Rusia ), Parlov ( Iugoslavia ).

De asemenea ,am ramas uimit de ordinea si harnicia poporului german si am realizat cit de departe sintem noi fata de ei. De la omul simplu pina la cele mai inalte oficialitati, se comportau ca niste profesionisti, fiind foarte seriosi in tot ceea ce faceau. Aveai impresia ca esti in Paradis, atit de pregnante erau realizarile lor din toate domeniile.Rep : Nu ati fost solicitat in decursul carierei sa evoluati pentru un club din strainatate ?

A.T.: O, cum sa nu, chiar de mai multe ori. Principalele oferte au venit din Germania, Finlanda si Olanda. Pe vremea aceea, in anii 70, nu realizam exact ce mult ar fi insemnat, mai ales pe plan material acest lucru. Ieseam si intram din tara de mai multe ori pe an, ma obisnuisem sa traiesc in avion, tren, masina, hotel, cantonament, asa ca nu sesizam ca acest carusel se poate opri vreodata. Performantele ma ajutau, eram mereu in frunte, parea ca voi ramine vesnic tinar.

Nu am emigrat pentru ca nici nu mi-a trecut prin gind. Nu concepeam sa nu vin acasa, la ai mei, sa nu am cu cine povesti prin ce experiente am trecut la turnee. Aveam o sumedenie de prieteni, colegii de la Metalurgia pe care ii salut pe aceasta cale. Aveam si bani, nu multi dar oricum peste nivelul majoritatii celor pe care ii cunosteam.

Nici acum nu pot spune clar ca regret acele decizii, pentru ca nu cred ca m-as fi putut obisnui cu viata de acolo. Fara fals patriotism, dar asta este tara mea si numai aici ma simt acasa. Rep : Ce simte omul Alexandru Turei, ajuns la frumoasa virsta de 50 de ani ?

Ma consider un om norocos, am avut o viata plina, o cariera bogata. Am avut prieteni si foarte putini dusmani. Am incercat sa imi fac intotdeauna datoria, indiferent ca asta s-a intimplat in ring sau la locul de munca. Am o familie la care tin. Stau departe de bautura, nu fumez, fac in continuare sport, ma simt in puteri. Mai mult ce sa imi doresc ?

Ovidiu BLAG